Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Îngerii de la Torino

        de Nichita Danilov

La scurt timp după ce mi-am luat bagajul ce naviga pe banda rulantă, am ieşit din aeroport. Pe o pancartă mare, ce se legăna chiar în faţa mea, era scris cu litere groase de tipar: Nichita Danilov. Am încercat să văd faţa omului care mă aştepta la aeroportul din Torino, dar aceasta era acoperită de pancartă. Ceea ce am putut vedea au fost pantalonii albi şi pantofii aşijderea.

M-am mulţumit şi cu atît. Am făcut un pas în direcţia inscripţiei şi, încovoind degetul arătător de la mîna stîngă, am bătut de trei ori uşurel în dreptunghiul de carton ca într-o poartă ce trebuia să se deschidă. Am văzut cum pantalonii şi pantofii se agită executînd cîteva mişcări neaşteptate, apoi faţa lui Don Luigi apăru ca o mască veneţiană de după pancartă şi un glas sonor îmi ură un călduros bun sosit. I-am urat, la rîndu-mi, seara bună lui Don Luigi, apoi mi-am transportat troler-ul spre maşina însoţitorului, parcată la intrarea în aeroport. Mi se luase o piatră de pe inimă. Era destul de tîrziu şi, ca să merg singur la hotel, mi se părea o aventură destul de stresantă.

Don Luigi era un bătrînel mărunt de statură, cu mustăcioară grizonată, iute şi foarte guraliv. De la aeroport şi pînă la hotel, Don Luigi nu a tăcut o clipă. Mi-a vorbit şi despre Torino, şi despre intersecţii, despre pasarele, despre reclamele ce străluceau de o parte şi de alta a autostrăzii, precum şi despre meciul lui Juventus care avea să se desfăşoare a doua zi. A pomenit ceva chiar şi despre Salonul de Carte, de care părea să fie încîntat. Am dedus aceasta mai mult după gesturi şi după mimica-i mobilă, căci italiana n-o înţelegeam. Faptul acesta n-a constituit pentru noi o barieră, ci, aş putea spune, dimpotrivă. Tăcerea mea punctată de cîteva cuvinte în limba sa natală îl stimula. La sfîrşit, înainte de-a ajunge la hotel, şoferul pus la dispoziţie de către organizatori, probabil ca să mă distreze, mi-a cîntat o superbă arie din Bărbierul din Sevilla, apoi m-a condus pînă la intrarea în hotel. I-am mulţumit pentru amabilitate, i-am strîns mîinile şi m-am îndreptat spre recepţie. În salon mă aştepta, în ciuda orelor tîrzii (trecuse deja de miezul nopţii) tînărul meu traducător şi prieten calabrez, Danilo De Salazar… Ne întîlnisem la Festivalul de Literatură de la Neptun… Numele de Danilov îi suna destul de curios. „Dacă scoatem v-ul de la sfîrşit, numele de Danilov va suna Danilo”, mi-a spus. „Sau dacă adăugăm un v la Danilo, i-am replicat, atunci prenumele de Danilo se va transforma în Danilov…”. Aşa ne-am cunoscut. De atunci au trecut vreo patru ani. Între timp, Danilo s-a familiarizat cu viaţa noastră literară, perfecţionîndu-şi arta de a perverti cuvintele dintr-o limbă în alta, traducînd cîţiva scriitori români contemporani. În plus, a devenit asistentul d-nei Giselle Vanhese la catedra de literatură română a Universităţii din Calabria, „înlocuindu-l” astfel pe un alt tînăr traducător, Giovanni Magliocco, transferat la Universitatea din Bari.

Despre Giovanni, Danilo vorbea ca despre un geniu… „Să ştii, mi-a spus, că Giovanni a dus arta traducerii la perfecţiune… Cît priveşte cultura sa, e înspăimîntătoare…”. L-am întrebat dacă o să-l reîntîlnesc la Torino. Nu, mi-a spus Danilo. Din păcate, la scurt timp după lansarea traducerii poeziilor Ruxandrei Cesereanu la Salon, Giovanni deja îşi luase zborul spre Bari… Îl întîlnisem în urmă cu doi ani, tot la Torino, în compania lui Dinu Flămând şi a unor traducători tineri italieni antrenaţi de ICR. M-au impresionat ochii negri, vii, cu sclipiri neliniştite.

Vorbea cursiv limba română, dînd cuvintelor nuanţe neaşteptate. Energia debordantă a tînărului devenea contagioasă. Giovanni anima întreaga asistenţă. Nu era tocmai comod să stai în preajma sa.

…Ca şi lumea scriitorilor, lumea traducătorilor nu e tocmai roză. Apar inevitabile rivalităţi şi orgolii, care se consumă însă, de obicei, după lansări, seara, la o masă încărcată pe terasa unui local de noapte. Întotdeauna o reuşită e urmată şi de mici şicane. Există traducători prestigioşi şi traducători care abia se afirmă. Unii s-au specializat în promovarea unor nume deja consacrate pe piaţa de carte europeană. Sînt traducători care urmăresc nobiliabilii. Alţii caută în schimb autori mai puţin cunoscuţi pe piaţa externă, dar care au reuşit să se impună pe scena literară românească. Unii s-au specializat în promovarea literaturii lui Dan Lungu, Vasile Ernu şi a altor congeneri ai lor. Alţii nu coboară ştacheta sub Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Herta Müller sau Norman Manea. Nu e uşor, desigur, să ţii în echilibru o astfel de echipă.

După un schimb de impresii cu tînărul Danilo, ne-am retras în camerele noastre. Am stabilit să ne vedem a doua zi, pe la ora 10. Urma să ne întîlnim cu Ruxandra Cesereanu, cu Dumitru Ţepeneag şi cu Ion Mureşan, care sosise ceva mai devreme la Torino. Poetul avusese şi un mic incident: bagajul său, în loc să ajungă la destinaţie, plecase, din cîte am înţeles, spre San Marino. Probabil că sonoritatea numelui îi jucase feste autorului Cărţii Alcool. Poetul era destul de îngrijorat: a doua zi trebuia să participe la lectură şi nu avea haine potrivite pentru o astfel de ceremonie. Danilo m-a întrebat dacă nu aveam un tricou sau o cămaşă în plus. Sigur că aveam. Bagajul meu ajunsese „viu şi nevătămat” la destinaţie. Aveam o întreagă garnitură de cămăşi.

Mă frămîntam acum pe care să i-o împrumut. „Pe oricare i-aş da-o, mi-am spus, se va contamina de geniu, prin urmare, oricum, voi ieşi în cîştig.” Mi-am pus atunci în gînd să păstrez cămaşa ca pe o relicvă sfîntă, îmbrăcînd-o doar de sărbători. Mircea Cărtărescu oare de ce nu şi-a pierdut bagajele şi, odată cu ele, şi biletele de avion? Lui de ce destinul nu-i joacă feste? I-aş fi putut împrumuta şi lui Mircea o cămaşă sau o pereche de nădragi. Poate că aşa gardul de sîrmă ghimpată ce se întinde între noi s-ar da în lături şi am putea vorbi ca de la om la om.

A doua zi, după o preumblare prin Torino, am fost sunat de Mureşan. Poetul se plîngea de ghinionul său, îi părea rău nu atît după bagaj, cît după sticlele de pălincă de 52 de grade aduse din inima Ardealului, ce rătăceau acum pe cine ştie ce coclauri. I-am spus nu fie necăjit: hazardul îşi făcuse un plan precis în privinţa lor. Sticlele fuseseră trimise să colinde prin lume nu tocmai întîmplător. Pe drum, aveau să se încarce cu impresii şi imagini insolite. Cînd vor ajunge la destinatar, vor colcăi de versuri noi, astfel că îngeraşii săi echinoxişti vor ciocni pahare cu îngeraşii sosiţi de pe alte meridiane ale lumii... „Aşa să fie”, a zis poetul. Şi a adăugat: „Atunci îi vom degusta împreunㅔ „Ce vom degusta?” „Cum ce, îngeraşii din pahar…”.

Ne-am fixat întîlnirea în faţa gării, la ora 10 şi un sfert. Împreună cu Danilo, l-am văzut pe Mureşan în faţa intrării din metrou, ne căuta cu privirea. Eram la cîţiva paşi de el, poetul însă nu ne vedea. În sfîrşit, ne-am întîlnit şi l-am lăsat să aleagă o cămaşă ce se asorta cu sacoul lui de vară, de culoare bej. Apoi am făcut o plimbare cu metroul pînă la hotelul unde i-am întîlnit pe Dumitru Ţepeneag şi pe Ruxandra Cesereanu. Cum vremea închisă nu era tocmai potrivită pentru promenadă, ne-am aşezat pe o terasă, depănînd tot felul de amintiri din lumea literară. Am vorbit despre Mazilescu, despre Dimov, Brumaru şi Ursachi, dar şi despre Ismail Kadare şi Giorgio de Chirico. Oraşul Torino părea impregnat de neliniştile lui. N-am zăbovit prea mult la taifas. Danilo, acribios din fire, era presat de timp să-şi pună la punct prezentările de la salon, iar Ruxandra mai avea cîteva ore pînă la plecarea spre aeroport. Ne-am despărţit în apropiere de gara Porta Nova, fiecare ducîndu-se la treburile lui.

Am ajuns în camera hotelului, cu gîndul să mă relaxez înainte de lansare, dar imediat a sunat telefonul. Era Ion Mureşan, care mă anunţa cu o voce triumfătoare că bagajul său a ajuns la hotel şi că îngeraşii de la San Marino fîlfîie din aripioare în pahar… „Vino să cinstim cum se cuvine evenimentul, mi-a spus. Ana Blandiana, vecină de cameră cu mine, ne va ţine companie… Vii?”. Ce era să fac, m-am dus…

Pe drum, în timp ce traversam bulevardul, am avut o scurtă viziune, pe care apoi am retrăit-o, pe viu, în Salon. În faţa mea apăru amfitrionul traducătorilor, Bruno Mazzoni, îmbrăcat într-un costum de un alb strălucitor, planînd ca un înger chagallian peste oraş. I-am făcut de departe semn cu mîna, îndreptîndu-mă spre îngeraşii coloraţi din paharele lui Mury.

© 2007 Revista Ramuri